Munții Făgăraș                           

Munții Făgărașului reprezintă un masiv muntos care face parte din Carpații Meridionali, și în care se află cel mai înalt vârf montan din România, vârful Moldoveanu.

Masivul Făgăraș, de la est la vest măsoară în linie dreaptă, aproximativ 70 de km iar de la nord la sud circa 45 km. Munții Făgărașului seamănă cu o imensă coloană vertebrală orientată de la est la vest având „coastele” (culmile) orientate către nord și respectiv, sud. Culmile din partea nordică sunt cu mult mai scurte și mai abrupte decât cele din partea sudică, care sunt foarte lungi și domoale.

Munții Făgărașului sunt delimitați la vest de Valea Oltului, iar la est de râul Bârsa Groșetului și Râul Dâmbovița. La nord sunt delimitați, printr-un mare abrupt tectonic, de Depresiunea Făgărașului, cunoscută și sub denumirea de Țara Oltului. Înspre nord, pe o distanță de doar 8–10 km, diferența de nivel atinge peste 2.000 de metri. Spre sud, delimitarea este mult mai puțin accentuată, fiind făcută, după culmi lungi 30–40 km (Olanului, Robița, Scărișoara, Nisipuri, Zârna, etc.), de șirul depresiunilor Câmpulung, Brădetu, Arefu și Jiblea.

Suprafața totală acoperită de munții Făgărașului este peste 2.400 km², fiind, spre comparație, de circa 7,5 ori mai mare decât a munților Bucegi. Pe cuprinsul întinderii masivului Făgărașului se găsesc 8 vârfuri de peste 2.500 de metri: Moldoveanu cu 2.544 m, Negoiu cu 2.535 m, Viștea Mare cu 2.527 m, Călțun-Lespezi cu 2.522 m, Vânătoarea lui Buteanu cu 2.507 m, Cornu Calțunului cu 2.510 m, Hârtopu cu 2.506 m, Dara cu 2.501 m. Există, de asemenea, 42 de vârfuri având peste 2.400 m și mai mult de 150 de vârfuri de peste 2.300 m.

Aceste vârfuri sunt separate între ele prin șei adânci, unele coborând până sub 2000 m altitudine (Curmătura Zârnei: 1.932 m).

Această densitate de culmi, abrupturi, vârfuri și înălțimi, i-au atras masivului și denumirea de Alpii Transilvaniei, expresie atribuită savantului francez Emmanuel de Martonne.

Din creasta masivului se desprind către nord și sud, ca niște puternice contraforturi de piatră, un mare număr de spinări prelungi (picioare de munte) dispuse aproape perpendicular pe creastă. Ele au lungimi și mai ales înfățișări diferite, după cum sunt orientate spre nord sau spre sud. Ramificațiile nordice sunt în mare parte abrupte și stâncoase în apropierea crestei, domolindu-se numai sub mantia pădurilor de conifere, care apar imediat ce înălțimea scade sub 1.700 m. O altă caracteristică a acestor ramificații constă în aspectul lor de muchie foarte îngustă și pe alocuri zimțată (de exemplu Muchia Albota).