Stârcul de noapte                                    

Stârcul de noapte nu a primit degeaba acest nume, porneşte la vânătoare de peşti şi insecte, mai ales după lăsarea întunericului.

Dacă trebuie să-şi hrănească şi puii, pleacă sârguincios la vânătoare şi pe timp de ziuă.

Stârcul de noapte are un cioc puternic,p icioare relativ scurte şi spate negru cu reflexe verzui.

Aripile, trunchiul şi coada sunt de culoarea scrumului, iar abdomenul este aproape complet alb.

De pe ceafă pornesc câteva pene decorative lungi, înguste, albe, ce i se întind pe spate.

Stârcul de noapte trăieşte în diferite regiuni ale lumii, acoperite cu apă.

Preferă vegetaţia deasă, malurile râurilor şi lacurilor, mlaştinile şi zonele mlăştinoase de lângă mare.

Dar îl putem întâlni şi în lagune, golfuri marine şi la gurile de vărsare ale râurilor.

Condiţie pentru prezenţa sa, este existenţa tufişurilor şi a copacilor, deoarece ziua se odihneşte la adăpostul lor.

Frecvent în acelaşi loc dorm mai mulţi stârci de noapte, de aceea au nevoie de protecţia oferită de coroana deasă a copacilor.

Habitatul subspeciilor ce trăiesc în afara Europei, este mlaştina tropicală de mangrove.

Stârcii de noapte de aici, împart frecvent acelaşi habitat cu stârcul galben, dar în perioade diferite ale zilei.

Aceştia din urmă vânează ziua, astfel cele două specii nu sunt în concurenţă.

Stârcii de noapte din anumite teritorii migrează spre sud. Păsările ce trăiesc în America de Nord, migrează în America Centrală şi cele din Asia în Indonezia; doar stârcii de noapte din regiunile sudice, îşi petrec tot timpul anului la locurile de cuibărit.

Dacă nu trebuie să aibă grijă de puii lor, stârcii de noapte sunt activi mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui.

Caută o regiune promiţătoare, acoperită de ape şi păşind încet prin aceasta îşi prind hrana.

Spre deosebire de stârcul cenuşiu, ce stă nemişcat în apa puţin adâncă, stârcul de noapte uneori chiar înoată prin apă.

Deşi îi place compania, stârcul de noapte vânează singur.

Meniul său este compus mai ales din insecte acvatice şi larvele acestora, dar şi din peşti şi broaşte.

Vânează şi pe mal, unde prinde păianjeni, mamifere mici, dar şi păsări.

Au existat şi situaţii când asemeni unui canibal, a consumat ouăle şi puii altor membrii ai coloniei.

Această pasăre sociabilă trăieşte în colonii mari, dar se alătură frecvent şi altor specii de stârci. în zona de clocit masculul posedă un teritoriu propriu, pe care îl protejează cu îndârjire.

În faţa intruşilor adoptă o anumită poziţie: îşi pleacă şi îşi întinde capul înainte şi îşi horiplumează penele de pe gât, spate şi piept, lăsând inamicului impresia că are de-a face cu un oponent serios.

Pentru a exercita un efect mai înfricoşător, pasărea ce are capul plecat, emite un sunet scurt, scârţâit.

Îşi salută în schimb partenerul, ascuţinduşi ciocul şi îngrijându-i acestuia penele simbolic.

Masculul adună beţişoare şi bucăţi de lemn din care femela construieşte cuibul.

Această fundaţie dezorganizată şi construită lejer, este rearanjată şi îmbunătăţită ani la rândul de către păsări. îşi fac de regulă cuibul în tufărişul sau păpurişul de lângă mal, dar se uneori se întâmplă să şi-l facă în vârful unui arbore de chiar şi 45 de metri sau în locuri mai îndepărtate de apă

Femela depune 3-5 ouă albastre-verzui la interval de 48 de ore.

Clocitul începe imediat după depunerea primului ou, cu participarea ambilor parteneri. Primul pui iese după 3-4 săptămâni.

Datorită diferenţei de timp între depunerea ouălor, puii vor ecloziona la intervale de 6-8 zile.

Dacă hrana este în cantităţi reduse, atunci primii eclozionaţi vor avea cele mai mari şanse de supravieţuire.

Penajul puilor de pe spate şi lateral este pătat, de culoarea untului pe un fond brun-închis, iar abdomenul este de culoare deschisă.

Ambii părinţi participă la hrănirea puilor, mai ales cu peşte. în aşteptarea hranei, puii emit continuu un sunet de cerşit "cvac-cvac".

Puii părăsesc cuibul părinţilor la trei săptămâni după ecloziune.