Romania-ro.jouwweb.nl

Pupăza                                                      

Pupăza este o pasăre cu aspect exotic, cu dungi transversale albe şi negre pe aripi. în Europa este pasăre migratoare, dar azi în Europa Centrală mai poate fi văzută numai extrem de rar.

Pupăza este o prezenţă zilnică în zonele sudice ale Europei.

Cele mai îndrăgite zone de trai sunt terenurile largi, deschise, cu mulţi copaci, pâlcurile de măslini, coastele vinifere şi curţile cu pomi fructiferi.

Cuibăreşte frecvent în apropierea omului şi iernează în Africa.

Pupăza are pe cap o creastă din pene, cu vârfuri negre. Aceasta se deschide asemănător unui evantai dacă pasărea este speriată sau agitată.

Dacă pupăza coboară pe o creangă sau pe sol, creasta se deschide din nou, pentru scurtă vreme.

In aer este uşor de recunoscut, nu doar datorită coloritului său, ci şi datorită zborului caracteristic, unduit şi inegal, cu bătăi lente din aripi.

Deşi pupăza pare mai degrabă înceată şi neajutorată, poate zbura cu o viteză uimitoare, încearcă să scape din calea păsărilor răpitoare, cum este şoimul, zburând deasupra acestora, pentru a nu putea fi prinsă.

În luna august, pupăza îşi părăseşte locul de cuibărit şi pleacă pentru a ierna în Africa, la sud de Sahara, câteodată şi în apropierea Mării Mediterane.

Dacă în luna aprilie, temperatura începe din nou să crească în nordul îndepărtat, se întorc.

Pupăza se odihneşte pe crengile groase ale copacilor, dar poate fi văzută adesea şi pe acoperişurile caselor. Marea majoritate a hranei şi-o procură de pe sol.

Cu ciocul său lung, uşor curbat, ciuguleşte prin livezi şi păşuni, câteodată chiar în micile pajişti din curţi, căutând insecte şi larve ce trăiesc în sol.

Caută şi păianjeni, viermi şi guşteri mici.

Câteodată prinde insectele din zbor.

Iarna îşi completează meniul cu diferite specii de furnici şi termite.

Masculul îşi cântă cel mai adesea cântecul de împerechere, bine ascuns într-un copac.

Intre timp, îşi lasă ciocul în jos şi înfoindu-şi penele de pe gât şi creasta, încercă să exercite o atracţie cât mai mare asupra femelei.

După împerechere, femela depune cinci-opt ouă pe podeaua necăptuşită a unei scorburi, în adâncitura unui perete, pe o grămadă de pietriş sau chiar pe grămezi de scânduri.

Se mai întâmplă să căptuşească cuibul cu fire de iarbă sau cu muşchi, în general însă nu aduc în cuib obiecte străine.

Culoarea ouălor poate varia de la cenuşiu-albăstrui la brun-verzui; femela cloceşte ouăle cel mult 16 zile, timp în care perechea o hrăneşte permanent.

Puii, ce au deja puf, ies din ouă unul după altul, la intervale scurte de timp. La început mama lor îi încălzeşte, iar tatăl îi hrăneşte, dar după ce le cresc încet-încet penele, părinţii încep să îi hrănească cu rândul, până ce puii părăsesc cuibul; aceasta se întâmplă la aproximativ 27 de zile.

In contradicţie cu părerea generală, conform căreia pupezele ar fi animale murdare, până şi puii încearcă să-şi rezolve necesităţile fiziologice în afara scorburii.

Cuibul pupezei emană un miros greţos, asemănător cu moscul, a cărei sursă este o secreţie glandulară. Acest miros respingător provine de la uleiul cu care păsările îşi îngrijesc penele, produs de o glandă situată la baza cozii. în caz de pericol, femela şi puii pot stropi agresorul cu acest ulei.