Păianjen                                                  

Araneae (Păianjenii) este cel mai numeros ordin de arahnide, numărul speciilor descrise depǎșind 40 000. În prezent, păianjenii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarctidei.

Ei preferă să trăiască în regiunile tropicale, păduri, peșteri, în regiunile alpine, destepă, localitățile umane, chiar și în bazinele acvatic (fam. Cybaeidae).

ea mai notabilă deosebire de alte animale constituie construcția plasei din mătase. Dimensiunile păianjenilor diferă: cel mai mic este Patu digua de 0,37 mm, iar cel mai mare - Theraphosa blondi - 90 mm, inclusiv picioarele - 250 mm.

Membrele locomotoare (picioarele sau apendice) sunt formate din 7 articole: coxa, trocanter, femur, patelă, tibia, bazitars și tars.

Lungimea și grosimea lor variază în funcție de modul de viață. Astfel, la reprezentanții familie Salticidae picioarele sunt scurte și puternice, adaptate la executarea săriturilor.

La tarantule picioarele sunt lungi și puternice, adaptate la alergat. La păianjenii țesători picioarele sunt subțiri și tarsul are aspectul a două gheare pectinate și una în formă de clește de tip carabinieră, fiind utilizate la construcția pânzei.

Morfologia și anatomia păianjenilor include multe caracteristici în comun cu alte arahnide. Corpul este împărțit în două regiuni, au opt picioare articulate, chelicere, pedialpi, aripile și antenele lipsesc.

Păianjenii posedă, de asemenea, mai multe trăsături care le disting de alte arahnide. Toți păianjenii sunt capabili să producă mătase de diferite tipuri, utilizată pentru vânat.

Chelicerelecelor mai multor specii conțin glande veninoase, iar veninul elaborat de ele este injectat în pradă sau inamic.

Pedipalpii masculilor sunt specializaț în transferul spermei la femele în timpul împerecherii .

Multe specii de păianjeni prezintă dimorfism sexual, caracterizat prin deosebirele de dimensiuni și culoare.

Păianjenii, spre deosebire de insecte, au corpul divizat doar în două regiuni: prosomă (numită și cefalotorace, corespunde regiunilor cefalice și toracice) și opistosomă (numită și abdomen).

Dar sunt și excepții, păianjenii din familia Archaeidae prezintă prosoma împărțită în două părți unite printr-un gât alungit.

Cu excepția câtorva specii din familia Liphistiidae (numiți păianjeni segmentați), opistosoma nu este segmentată.

Prosoma și opistosoma sunt conectate printr-un pețiol (sau pedicel), formațiune ce sporește mobilitatea corpului.

Prosoma este alcătuită din două părți: un scut dorsal (carapacea) și două plăci sternale ventrale.

Ea are forma aproximativ ovală, purtând anterior mai multe perechi de oceli (ochi simpli), orificiul bucal, chelicere, pedipalpi și lateral 4 perechi de membre locomotoare.

Scutul dorsal reprezintăcuticula puternic chitinizată de aceea în timpul dezvoltării păianjenii năpârlesc.

Cuticula îndeplinește rolul de exoschelet și protejează păianjenul de deshidratare.

Ventral, placa sternală mică are rol de buză inferioară, iar placa sternală mare este înconjurată de coxele membrelor locomotoare.

Ei nu au maxilare, de aceea articolele bazale ale chelicerelor, pedipalpilor și primei pereche de picioare formează atriul bucal, cu funcție de fărămițarea hranei.

Chelicerele, formate din 2 articole, sunt situate preoral.

Ultimul articol este mobil și are forma unei gheare.

La păianjenii migalomorfi în chelicere sunt situate glandele veninoase ce se deschid în vârful ghearei. La cei araneomorfi glanda veninoasă se află în prosomă, iar chelicerele sunt străbătute de canalele acestor glande.

Pedipalpii sunt scurți, au funcție tactilă, fiind alcătuiți din 6 articole: coxa, trocanter, femur, patelă, tibia și tars.

La masculi pedipalpii au și rolul de organ copulator. La nivelul tarsului pedipalpii posedă un bulb genital prelungit de un stil.

În interior se află un tub seminifer ce se deschide la capătul stilului. La unii păianjeni suprafața pedipalpilor este acoperită cu perișori tactili, numiți trihobotrii.

Opistosoma este partea cea mai voluminoasă a corpului.

Aici sunt localizate cele mai multe organe.

Pe partea ventral - posterioară se află orificiul anal și organele filiere.

Organele filiere reprezintă orificiile glandelor sericigiene, care produc mătase. Tegumentul opistosomei este moale, slab chitinizat.

În apropierea pețiolului, dorsal, se disting două orificii - stigmele pulmonare. Plămânii sunt acoperiți de plăci epigastrice.

Între aceste două stigme, se află orificiul genital situat într-un șanț epigastric. La femele orificiul genital este precedat cu o placă chitinizată, numită epigin, cu rol protector.

Opistosoma nu are membre sau alte anexe, cu excepția organelor filiere, pe care sunt situați orificiile glandelor sericigene.

Numărul acestor organe variază de la 3 la 4. La păianjenii din subordinul Mesothelae sunt doar două tipuri de glande sericigene situate median.

Restul păianjenilor au glande sericigene situate în partea posterioară a opistosomei.

Unii păianjeni din subordinul Araneomorphae prezintă șicribellum – placă turtită specializată în țesutul mătasei.

Deși toate artropodele folosesc mușchii atașați de interiorul exoscheletul pentru a se deplasa, păianjenii utilizează presiunea hidraulică.

Datorită presiunii picioarele se extind și se contractă cu ajutorul unor mușchi aductori.

Ca rezultat picioarele unui păianjen mort nu se pot extinde și se ghemuiesc. În timpul mișcării presiunea internă din picioare se mărește de 8 ori, în comparație cu nivelul presiunii când păianjenul se află în repaus.

Presiunea arterială a picioarelor este cu succes utiliazată de către păianjenii săritori.

În a treia și a patra pereche a picioarelor are loc creșterea bruscă a presiunii, de aceea acești păianjeni pot executa sărituri la distanțe de 50 de ori mai mari decât lungimea corpului.

Majoritatea păianjenilor care vânează în mod activ, și nu construies pânze, au smocuri dense de păr fin între ghearele din vârful picioarelor lor.

Aceste smocuri, cunoscut sub numele de scopulae, se ramifică în peste 1000 de fire și mai subțiri.

Această le permită să se urce pe suprafeți vertical și plane, sau chiar pe plafon.

Se pare că aderența scopulae provine de la contactul lor cu straturi extrem de subțire de apă de pe suprafețele obiectelor.

Păianjenii au numai trei tipuri de pigmenți: ommochrom, bilină și guanină. La unele specii cuticula se formează prin compresare.

În rezultat cuticula devine maro, brună sau cafenie. Bilinile dau o nuanță verde (Micrommata virescens). Guanina este responsabilă de culoarea albă, (Păianjenul cu cruce).

Deși este un metabolit (produs al excreției), multe specii au celule specializate - guanocite - în care se depozitează guanina.

Culoarea păianjenilor este redată și de refracția sau reflecția luminii. Astfel, culoarea albă a prosomei la reprezentanții genului Argiope este rezultatul reflecției luminei de către perișori de pe corp.

Cea mai bună metodă de capturarea prăzii cea a pânzelor lipicioase.

Dispoziția spațială diversă a pânzelor permite diferitor specii de păianjen să prinde insecte diferite în aceeași zonă.

De exemplu, cu ajutorul pânzelor orizontale se prind insecte săritoare sau care zboară printre vegetație scundă, cu ajutorul celor verticale insecte cu zbor orizontal.

Păianjeni ce construiesc plase au vedere slabă, dar sunt extrem de sensibile la vibrații firelor pânzei.