Caransebeş                           

Caransebeş este un municipiu în judeţul Caraş-Severin, Banat, România.

Municipiul Caransebeş este situat în sud-vestul României, având coordonatele de 45° 25' latitudine nordică şi 22° 13' longitudine estică.

Este a doua localitate ca mărime a judeţului Caraş-Severin şi are o poziţie geografică strategică, fiind aşezată în zona de contact a muntelui cu dealul şi câmpia, care pătrunde până aici sub forma unui golf alungit în lungul Timişului.

Caransebeşul se găseşte totodată şi la încrucişarea a patru drumuri principale ale Banatului care duc spre nord - prin Lugoj - la Timişoara, spre sud - prin Poarta Orientală - la Orşova şi Dunăre (DN 6 – E 70), spre vest - pe văile Pogăniciului şi Bârzavei - la Reşiţa (DN 58), iar spre est - prin trecătoarea Porţilor de Fier ale Transilvaniei, prin Sarmisegetuza - la Deva şi Hunedoara (DN 68).

Geografic, oraşul se situează aproximativ între confluenţa Bistrei (la nord) şi a Sebeşului (la sud) cu Timişul, având o altitudine medie de 280 m.

Zona depresionară a Caransebeşului este mărginită de munţi înalţi spre est, sud şi vest.

Partea cea mai înaltă o formează Munţii Ţarcu, delimitaţi de văile Timişului şi Bistrei. În acest masiv se pot separa trei subunităţi: Masivul Petreanu, cu Vârful Pietrei (2192 m), Masivul Ţarcu, care culminează cu Vârful Ţarcu (2190 m) şi Masivul Muntele Mic (1806 m). Masivul Ţarcu prezintă mai multe culmi ce se desprind din Vârful Ţarcu. Spre nord-est există o culme pe care se găsesc Vârful Căleanu (2192 m), Mătania (2160 m) şi Baicu (2123 m), iar spre nord-vest avem culmea Jigoriei (1463 m), care face legătura cu Muntele Mic.

În partea de vest a oraşului Caransebeş se găsesc Munţii Semenicului. Relieful coboară la nord de Vârful Semenic până spre Vârful Nemanul Mare (1122 m), ce se prelungeşte printr-o serie de culmi, cum ar fi Dealu Mare (639 m) şi Corcana (489 m), ce ajung până aproape de Caransebeş.

În partea de nord avem Masivul Poiana Ruscă, ce se înalţă deasupra zonelor depresionare învecinate. Vârfurile cele mai înalte sunt Padeşul (1374 m) şi Rusca (1355 m). Din zona înaltă pornesc culmi radiale ce coboară formând zona de dealuri limitrofe.

Depresiunea Caransebeşului, unde este aşezat oraşul, cu un relief colinar, se termină în zona de terase a Timişului. În general, dealurile din jurul Caransebeşului sunt formate din depozite pliocene, străpunse de şisturi cristaline. Zona cea mai joasă o formează extrema sudică a Câmpiei Lugojului, ce atinge zona depresiunii în nord-vest.

Considerată ca o depresiune submontană, depresiunea Caransebeşului desparte munţii înalţi şi masivi din nord şi est, de dealurile joase din vest şi de câmpia din nord-vest. Suprafaţa ei este redusă – circa 120 km² (de la Constantin Daicoviciu până la Cheile Armenişului – 40 km, iar de la gara Cornuţel până la est de Bucova – aproximativ la fel). Depresiunea are forma unei cuvete ovale pe direcţia NV-SE, cu două trimiteri pe direcţiile V-E şi N-S pe văile celor două râuri: Bistra şi Timişul superior.

Cetatea Caransebeş

Este atestată documentar în anul 1289, când regele Ladislau al IV-lea Cumanul o vizitează. Situată într-un loc de importantă strategică (ea închide culoarul Timiş-Cerna), cetatea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Forma iniţială a cetăţii a fost de tip donjon, în jurul acestuia fiind construite case particulare, care formau oraşul. Pentru o bună apărare a donjonului şi a oraşului, acestea au fost împrejmuite cu un zid.

Zidul a fost construit din piatră de râu nefasonată şi legată cu var stins în momentul construcţiei.

În anul 1688 generalul austriac Veterani a eliberat oraşul de sub dominaţie otomană şi dă dispoziţii inginerului Visconti să refortifice cetatea. Acesta întocmeşte un plan, care însă nu a fost terminat.

Refortificarea cetăţii s-a făcut în timp de doi ani, aplicându-se în fiecare colţ al zidului de incintă al oraşului câte un bastion. Astfel s-a ajuns la o cetate de tip bastionar, construită în stil italian vechi. Fiecare bastion avea un nume: Arhiducal, Transilvania, Imperial şi Orşova.

Oraşul fortificat şi cetatea au fost construite în actualul cvartal format de străzile Romanilor, General Trapşa, Nicolae Popea şi Cetăţii. În urma tratatului de pace încheiat la Karlowitz, în anul 1699, cetatea a fost demolată. Comisia de demolare a cetăţii a fost condusă de contele Marsigli. Mai pe larg, acest subiect se regăseşte în lucrarea lui Liviu Groza "Aspecte militare ale Caransebeşului medieval", Lugoj, 1993.

Municipiul roman Tibiscum

Fondate de către romani în anul 106 d.Chr., aşezările de la Tibiscum au fost şi rămân cele mai importante vestigii ale antichităţii clasice din Banat. De aproape cinci sute de ani, acestea "vorbesc" lumii de gloria şi virtuţile unei civilizaţii pe care noi astăzi încercăm să o descifrăm. Apartenenţa Tibiscumului la lumea mediteraneană, o lume ce este determinată de Roma şi moştenirea sa, în care spaţiul şi timpul se întrepătrund, constituie de fapt cvintesenţa civilizaţiei latine, lăsate nouă moştenire de către înaintaşi acum aproape două mii de ani. Versurile scrise de un poet rămas anonim, pe marmura de la Tibiscum rămân şi astăzi emblematice pentru tot ce a însemnat "Roma şi destinul său": "terra tenet corpus nomen lapis atque animam aer quam melius fuer...".

Cadrul fizico-geografic

Situat în partea de sud-vest a României, cel mai de seamă oraş roman al Daciei vestice se află aşezat între următoarele coordonate geografice: 45° 28' 45" latitudine nordică şi 22° 10' 15" longitudine estică. Ruinele antice se află răspândite pe raza satelor Jupa şi Iaz, fiind despărţite astăzi de cursul râului Timiş. Conform Cărţii Funciare din Caransebeş, partea aflată pe raza satului Jupa se amplasează în punctul "La Drum" - Zăvoi. Partea aflată pe teritoriul satului Iaz, comuna Obreja, se află amplasată în punctul numit "Traianu" (în limba sârbă Trajanu adj. = durabil, trainic, permanent). Teritoriul pe care s-a amplasat anticul Tibiscum se încadrează din punct de vedere geomorfologic în Câmpia Timişului aflată la o altitudine de 180 m. Această zonă se învecinează la nord cu Masivul Poiana Ruscăi; spre est se deschide culoarul Bistrei, caracterizat printr-un relief colinar ce urcă treptat spre Masivul Muntele Mic, care face parte din Munţii Ţarcu; la vest se află Dealurile Zăgujenilor ce ating 300 m altitudine în Măgura Poienii; spre sud se deschide Depresiunea Caransebeşului caracterizată printr-un relief colinar. Datorită aşezării în partea de sud-vest a ţării, nu departe de Marea Adriatică şi la adăpostul Munţilor Carpaţi, locul unde se fondează aşezarea antică Tibiscum se încadrează climatului temperat-continental moderat, subtipului bănăţean, cu nuanţe submediteraneene.

Localizarea anticului Tibiscum

Războiul austro-turc de la sfârşitul secolului al XVII-lea, încheiat prin pacea de la Karlowitz din anul 1699, consfinţeşte, pentru o scurtă perioadă de timp, apartenenţa unei părţi a Banatului la Imperiul Otoman, doar până în anul 1718, când teritoriul este cucerit de către armatele austriece şi devine o provincie a Imperiului Habsburgic. Prezenţa militarilor nu a împiedicat ca teritoriul Banatului să fie explorat sistematic şi din punct de vedere al antichităţilor existente aici. Prima semnalare a unui monument antic ce provine de la Tibiscum este făcută de către italianul Aloysus Ferdinandus Marsigli din Bologna, care prin anul 1690 a notat şi desenat o serie de monumente, ruine, castre şi inscripţii publicate în monografia Dunărea Pannono-Mysiana cu observaţii geografice, astronomice, fizice, în şase volume printre care şi un altar onorific descoperit „lângă confluenţa râului Timiş cu Bistra (ad confluentes Temes et Bistram in Banatu Temesvariensi)”. Acest altar onorific, aşa cum rezultă din text, este închinat Corneliei Salonina augusta soţie a împăratului Gallienus (253-268 d.Chr.), de ordo municipii Tibiscensium. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1851, este descoperită la Jupa (jud. Caraş-Severin) o diplomă militară datată pe 13 decembrie 157 d.Chr., în timpul împăratului Antoninus Pius şi aflată astăzi în colecţiile Muzeului Naţional din Budapesta. Diploma este dedicată veteranului Barsimso Callistensis f(ilio) Caes(area) ieşit la vatră din Cohortis I Vindelicorum miliariae ce a staţionat la Tibiscum.

Cercetările arheologice moderne

Plecând de la informaţiile existente, în anii 1923-1924, din iniţiativa episcopului Greco-Catolic din Lugoj, Ioan Boroş, preşedinte al Comisiei Monumentelor filiala Banat, care şi-a avut sediul la Lugoj şi mai apoi la Timişoara, sunt întreprinse cercetări arheologice împreună cu G.G. Mateescu, conferenţiar la Universitatea din Cluj. Rezultatele cercetărilor indică poziţia castrului şi a aşezării civile, acestea rămânând nepublicate până în prezent, cu excepţia unor inscripţii aflate la Muzeul din Lugoj. Savantul român Constantin Daicoviciu împreună cu Ioachim Miloia, directorul Muzeului Banatului din Timişoara, ambii absolvenţi ai Liceului "Traian Doda" din Caransebeş, întreprind o serie de cercetări de teren vizând şi aşezarea romană de la Tibiscum, unde sunt semnalate monumentele vizibile cu ochiul liber. Având iniţiativa organizării unui parc arheologic la Jupa, în anul 1930 sunt declarate 7 ha din păşunea satului Jupa, teren cu destinaţia unor scopuri culturale, aşa cum rezultă din documentele existente la C.F. Caransebeş (C. F. Caransebeş-Comuna Jupa, nr. 561.) Tot din aceste documente datate în anul 1931, satul Jupa este denumit Tibiscum (Jupa), iar halta C.F.R. poartă această denumire până în zilele noastre. Pâna în anul 1960 nu se face nici o referire la Tibiscum, zona fiind abandonată din punct de vedere ştiinţific. Este meritul tânărului, pe atunci căpitan, Liviu Groza, astăzi pensionar şi personalitate binecunoscută în lumea ştiinţifică, să descopere, la 25 mai 1960, în malul râului Timiş ce curge în apropierea satului Jupa două tăbliţe de bronz ale unei diplome militare. Diploma militară datată la 12 februarie (sau 31 ianuarie) în care apare unitatea auxiliară Palmyreni Sagittarii qui sut in Dacia Superiore numele şi patronimicul ostaşului veteran Perhev Athenatan, tipic palmyreno-semit. După părerea lui Constantin Daicoviciu "municipiul roman Tibiscum" se afla aşezat de-o parte şi de alta a râului Timiş care datorită numeroaselor revărsări l-a tăiat în două. Această descoperire deschide seria marilor cercetări arheologice ce se vor desfăşura începând cu anul 1964 şi până în prezent fără întrerupere. Cercetările arheologice sistematice sunt iniţiate şi conduse de profesorul Marius Moga, director al Muzeului Banatului din Timişoara. Alături de Marius Moga la cercetările arheologice au mai făcut parte din colectiv: Ortansa Radu, Florin Medelet, Doina Benea, Richard Petrovszky şi Maria Petrovszky până în anul 1976. Din anul 1976 profesorul Marius Moga se retrage şi responsabilitatea ştiinţifică a şantierului îi revine Doinei Benea care împreună cu Petru Bona, Richard Petrovszky, Maria Petrovszky, Petru Rogozea, Sorin Marius Petrescu, Eduard Nemeth, Mariana Crânguş şi Călin Timoc pun în valoare o serie de monumente şi obiective arheologice ce stau astăzi la baza Rezervaţiei Arheologice de la Tibiscum, ce cuprinde o suprafaţă de 17 ha , inaugurată în anul 1980. Începând cu anul 1990 responsabilitatea ştiinţifică asupra cercetărilor arheologice din punctul "Traianu" revine cerc. st. dr. Adrian Ardet care porneşte de la premisa existentă la începutul anilor '90 prin care oraşul antic s-ar fi format pe partea dreaptă a râului Timiş. Cum ipotezele trebuie verificate cu ajutorul săpăturilor arheologice, acestea au scos la suprafaţă nu un sistem fortificat urban ci cu totul şi cu totul altceva. A fost descoperită o mică fortificaţie de pământ peste care s-au construit o serie de clădiri din piatră de-a lungul drumului roman ce pleacă de la Tibiscum şi îşi urmează calea spre Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Dierna.

Izvoarele istorice

Izvoarele istorice, care au ajuns până în zilele noastre, sunt destul de sărace în ce priveşte menţionarea numelui antic de Tibiscum, chiar dacă, din punct de vedere geografic şi economic, de-a lungul timpului, această aşezare s-a dovedit a fi deosebit de importantă, fiind cunoscută geografilor, itinerariilor şi istoricilor antichităţii. În ordinea lor aceste documente pornesc cu scrierile lui Ptolemeu "Introducerea în geografie" (III, 8, 4) care se afla amplasat pe râul de graniţă al Daciei. Cel de-al doilea document, de o importanţă covârşitoare, atât pentru noi, cât şi pentru cunoaşterea întregului imperiu roman în secolul al III-lea, îl reprezintă Tabula Peutingeriana, o copie, din secolele XI-XII, a unei hărţi a drumurilor romane. Numele derivă de la posesorul documentului de la începutul secolului al XVI-lea şi anume Conrad Peutinger din Augsburg. Harta este desenată pe un sul din pergament cu lăţimea de 0,34 m şi lungimea de 6,80 m, compus din 12 segmente, lipsind însă acela iniţial cu numele autorului. În cadrul segmentului VII care prezintă drumurile romane din Dacia apare denumirea de Tivisco (pe hartă este schiţată şi o clădire) la capătul drumului ce pornea de la Apus fl(umen) şi urma traseul Arcidava-Centum Putei-Berzobis-Aizis-Caput Bubali, drum cunoscut şi din lucrarea gramaticului Priscianus (Gramatici latini, VI, 13), care la rândul său o copiase din istoria războaielor cu dacii, scrisă de Traian. Se spune că în primul război cu Decebal, împăratul a trecut prin Berzobis, apoi a plecat spre Aizis "…inde Berzobim, de inde Aizi processimus". Al doilea drum roman porneşte de la Dierna urmând traseul Ad Mediam-Praetorium-Ad Pannonios-Gaganae-Masclianae şi ajunge la Tivisco, urmând în continuare ruta Agnaviae-Pons Augusti şi Sarmizegetusa. Aşa cum putem constata, aşezarea romană de la Tibiscum apare pe Tabula Peutingeriana de două ori menţionată, fiind singurul caz de acest fel din Dacia, fapt ce a constituit subiecte de polemică ce nu au avut nimic comun cu cercetarea arheologică. Astăzi, datorită cercetărilor arheologice sistematice efectuate de-o parte şi de alta a râului Timiş controversele nu-şi mai au locul. Un ultim izvor literar antic îl constituie Geograful din Ravenna, autor creştin necunoscut care a trăit la Ravenna în secolul al VII-lea d.Chr. A redactat "Descrierea lumii" în cinci cărţi. Izvorul principal al lucrării pare sa fi fost originalul hărţii Tabula Peutingeriana. Elementele vechi din lucrare derivă dintr-un prototip geografic care a stat la baza lucrării "Itinerarium Antonini". Cert este faptul că acest autor menţionează aşezarea antică sub denumirea de Tibis, Tiviscum (Geograful din Ravenna, IV, 14.). Inscripţiile descoperite redau forma probabil corectă a rostirii de Tibiscum, aşa cum o întâlnim sub forma prescurtarilor TIB, TI…, T..

Fondarea aşezărilor romane de la Tibiscum

La începutul secolului al II-lea d.Chr. romanii fondează la vărsarea râului Bistra în Timiş primele aşezări. Acestea sunt fortificaţii militare de pământ, având construcţiile interioare din lemn şi folosite pentru apărarea principalei căi de acces spre noua capitală a Daciei Romane fondată în anul 106 d.chr. Pe partea stangă a râului Timiş, numită de noi Tibiscum-Jupa sunt cunoscute mai multe etape în evoluţia fortificaţiei militare. Încă din timpul războaielor daco-romane se pare că a existat un castellum de pământ cu dimensiunile de 60 X 60 m, transformat într-un castru, la început din pământ şi mai apoi din piatră, cu dimensiunile de 110 X 101 m. Pe dreapta Timişului în aşezarea de la Tibiscum-Iaz, este construită o fortificaţie din pământ cu dimensiunile de 90 X 60 m ce va fi discutată şi analizată mai jos. După cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană, la Tibiscum ca şi în toată provinca nou formată pe lângă militarii staţionaţi în castre, sunt aduşi şi primii colonişti. Aceştia sunt de fapt membrii familiilor militarilor, negustorii, comercianşii, meşteşugarii şi constructorii care fondează şi primele aşezări. În imediata apropiere a castrului militar de la Tibiscum-Jupa, terenul afectat din ager publicus este pus la dispoziţia noilor colonişti care îşi construiesc clădiri, magazii sau ateliere, la început din bârne de lemn, şi mai apoi din piatră. Aceste aşezări fondate de către colonişti au la început statutul de vicus militar, în cazul castrelor militare auxiliare, şi de canabae în cazul castrelor militare legionare. Datorită creşterii numărului de colonişti din aceste aşezări asistăm în prima jumătate a secolului al II-lea d.Chr. la o adevarată explozie urbană concretizată prin transformarea noilor aşezări în municipii. Aflată într-o poziţie geografică deosebită, Tibiscumul cunoaşte o evoluţie rapidă datorată în principal comerţului. Toate produsele schimbate între Mediterană şi Provincia Dacia, tranzitau văile Timişului şi ale Pogonişului. În acest sens încă din prima jumătate a secolului al II-lea în vicusul militar de la Tibiscum asistăm la prefaceri profunde, materializate prin transformarea clădirilor din lemn în construcţii din piatră dispuse după o anumită tramă stradală.